21 martie nu e doar începutul primăverii, ci și Ziua internațională a poeziei, o celebrare UNESCO a cuvântului care dă formă sufletului. La Constanța, această zi capătă o rezonanță specială, legându-ne de ecoul versurilor care au sfidat timpul și exilul.
Inima dobrogeană a poeziei bate de la Publius Ovidius Naso, cel care, exilat pe aceste meleaguri, a transformat suferința în artă pură. Așa cum consemna Livia Buzoianu, versurile sale sunt un tezaur de istorie, cultură și emoție, o dovadă că Muza alină chiar și cel mai amar destin.
Ultima oră
Deșeuri ascunse la opt metri sub pământ, în Constanța. Administratorul unei firme, reținut de procurorii Parchetului General
Avarie RAJA în Constanța. Mai multe zone au rămas fără apă
Noaptea Muzeelor la Sate la Capidava, Adamclisi și Histria
Statuile vivante încheie seria spectacolelor de vară. Duminică, ultima întâlnire cu publicul
Imaginați-vă forța cuvintelor sale, venind direct din exilul său pontic:
„Să-i spui că sunt în viață, dar mort sunt între oameni,
Și, totuși, că viața-mi e darul unui zeu…”
Aceste versuri din „Tristele” ne arată fragilitatea, dar și rezistența spiritului uman.
Ecoul lui Ovidius a inspirat generații de creatori. Pe țărmul Pontului Euxin, poezia a continuat să pulseze prin vocile unor personalități care au marcat profund cultura constănțeană și care au o legătură puternică cu Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța.
Un exemplu este Vasile Canarache (1896-1969), istoric, arheolog și director de muzeu, a cărui latură poetică este mai puțin cunoscută. La doar 20 de ani, publica versuri pline de frământări existențiale în ziarul său, „Victoria”, unde marea și cerul deveneau oglinzi ale sufletului său.
Cine nu se regăsește în descrierile sale, cum ar fi în „Pastel”, unde:
„Norii vin și se destramă ca sfârșitul unui vis
Și se-mprăștie, cuprinde cerul mare, neînvins…”
O viziune puternică asupra efemerității și măreției naturii!
Apoi, spiritul fondator al culturii dobrogene, Ioan N. Roman (1866-1931), un om politic și publicist care a cochetat și el cu lirica. Sub pseudonimul Rozmarin, a continuat să publice versuri chiar și după mutarea la Constanța, în ziare precum „Dobrogea Jună”.
Versurile sale, precum cele din „Ianuarie”, ne poartă într-o introspecție melancolică:
„Singur, pe gânduri perdut, stau în odae la geam,
Și mi-i urât și mi-i frig, – nu mai știu singur ce am…”
O imagine vie a iernii dobrogene și a stărilor interioare.
Nu putem vorbi despre poezia locală fără să-l menționăm pe Gheorghe Dumitrașcu (1939-2017), istoric, profesor universitar și politician. Dincolo de rigoarea academică, el a lăsat în urmă volume de „reflecție lirică” precum „Paradoxuri lirice” și „Spice după seceriș”.
Deviza sa, „Citiți-ne azi, mâine vom fi aforisme”, subliniază credința în puterea poeziei de a conserva memoria. Gândurile sale simple, dar profunde, devin adevărate meditații, așa cum vedem în „Gând cincisprezece”:
„Suntem țăranul care, dintotdeauna,
cu vechiul plug de lemn, cu cel de fier, a-ntors țărâna…”
El ne invită să reflectăm la fragilitatea existenței și la eternitatea cuvintelor, chiar și când „Memoria ce curge de pe celuloid” pare să se piardă. Un mesaj puternic despre moștenirea pe care o lăsăm.
În încheierea acestei călătorii poetice, îl invocăm pe Constantin Lămureanu (1949-2017), născut chiar pe 21 martie, o figură a sociologiei și poeziei. El ne amintește că „O carte de poezie se citește… la întâmplare, așa cum se deschide Biblia pentru a proroci ce urmează să se întâmple”.
Poate astăzi e ziua să deschizi o carte de poezie și să lași versurile să te găsească!
Sursa foto: „Ovidiu în exil”, ulei pe carton – Ion Theodorescu-Sion, 1915.
