Lumea se schimbă cu o viteză amețitoare, pe care numai cei care au ales să trăiască în munți nu o văd. Problema este că în România, nedreptatea şi-a urmat, nestingherită, calea. Privind istoria românească veche, constatăm că defectele, pagubele și speranţele, sunt cam aceleaşi.
Lipsește o direcţie constantă, iar unitățile de măsură își pierd de fiecare dată relevanța, pentru că nu ne iese niciodată nimic fără o virgulă babană. Și ca orice adunare de oameni de pe lumea asta, avem și noi povești hiberbolizate despre noi înșine. Una dintre ele, inspirată din fapte reale, este legea pensiilor speciale, un fenomen care pare că nu mai poate fi controlat de nimeni, pentru că în lege, sunt cimentate atâtea complicități, încât griul general din țară i se datorează în mare măsură. E derizoriul zilnic trântit în actualitate drept proiect de îndreptat, ca să nu mai spună nimeni că nu ne-am dus cu ceva până la capăt. Președintele PSD, Marcel Ciolacu anunța în urmă cu câteva zile că se va găsi o formulă prin care pensiile speciale să fie impozitate, pentru a fi corectate “excesele legii”. Nu poți, nu există niciunde în lume, să câștigi la pensie mai mult decât ai avut în activitate. Nu poți să fi magistrat o zi și să beneficiezi de pensie de serviciu, a declarat Marcel Ciolacu. Numai că, un astfel de discurs nu generează istorie. E doar un punctaj pentru cariera politică personală. Să încasezi lunar bani pentru care nu ai contribuit, este un prost obicei politic în România, care s-a transformat într-un fenomen atât de complex, încât a devenit însăși viața noastră.
Anunțul făcut de un politician, că nu prea e moral să se întâmple asta, este tardiv și vine dintr-o tabără care nu cunoaște semnificația cuvântului „finalitate“, când vine vorba de standardul de viață al românilor de rând. Dacă ar putea, probabil că s-ar revolta până și codurile PIN de la carduri, de la atâta grijă a statului pentru unii, în defavoarea celorlalți, ca să nu mai vorbim despre clivajul dintre stat și privat pe care guvernul îl construiește cu atâta migală. Este ca un război mocnit între crema societății și maioneza tăiată făcută din CNP-uri de contribuabili. Dacă mergem puțin la izvoarele istorice, o să vedem că în 2004 a fost adoptată legea 303. Legea a fost inițiată de guvernul Adrian Năstase și a fost votată în Parlament inclusiv de PNL. Legea prevedea aceeași pensie specială din 1997, adică de 80% din venit, doar că, spre deosebire de legea din 1997, legea menționa 80% din venitul brut, nu net, care a fost realizat în ultima lună de activitate înainte de data pensionării. Așadar absurdul nu dispare pe cale naturală. Declarațiile oficiale despre aceste pensii, făcute în spațiul public, demonstrează că eșecul încă nu s-a consumat în totalitate, pentru că se pare că facem din ce în ce mai multe pase hipnotice pentru mobilizarea unui trecut, care ascunde nu vindecă.
România pare că nu înțelege nimic din secolul XXI, iar întrebarea care rămâne este: Cum pui la loc oasele rupte ale unei țări care trăiește între benzile galbene de breaking news? Pentru că senzația aia că trăiești într-un girofar, este din ce în ce mai accentuată, iar luminile lui parcă te descurajează să aprofundezi o problemă atât de încâlcită intenționat și confuză, cum este cea a pensiilor speciale. Nu impozitarea, ci desființarea pensiilor speciale sunt datori să o facă. Dar, cine să mai radieze o cuantă de calitate? Se încăpățânează să rămână blocați și implicați într-un proces legislativ făcut la un moment dat după bunul plac al unora, fix ca tații aceia care vor ca băieții lor să ajungă Mbappe. Asta fiindcă ei, tații, nu au ajuns nici măcar portari în curtea școlii pe lângă care uneori trecea poștașul cu pensia.
