În peisajul politic actual, retorica administrației Trump pare să construiască o realitate paralelă în care NATO este o simplă tranzacție comercială, nu un tratat de apărare colectivă. Afirmațiile conform căreia „partenerii europeni nu au sărit în ajutorul americii” în criza iraniană, reprezintă o ignorare deliberată a fundamentului pe care a fost clădită Alianța Nord-Atlantică.
Alianța este una defensivă, nu „cec în alb” pentru ofensive. NATO a fost conceput ca un mecanism defensiv. Esența sa este cuprinsă în celebrul Articol 5, care stipulează că un atac asupra unui membru este un atac asupra tuturor. Condiția sine qua non pentru activarea acestui sprijin este ca un stat membru să fie victima unei agresiuni .
În contextul tensiunilor cu Iranul, situația este diametral opusă. Lipsa agresiunii asupra SUA: americanii nu au fost atacați pe propriul teritoriu. Acțiuni unilaterale: Administrația SUA a ales să escaladeze conflictul cu Iranul prin măsuri economice și militare (precum eliminarea generalului Soleimani) fără a se consulta în prealabil cu aliații din NATO.
Suveranitatea deciziei: Este ilogic să ceri solidaritate militară automată pentru o criză generată de o politică externă „America First” care, prin definiție, ignoră interesele și securitatea partenerilor de alianță.
Ucraina și strâmtoarea Ormuz: Mere și pere
Senatorul Rubio folosește ajutorul american pentru Ucraina ca monedă de schimb pentru sprijinul în strâmtoarea Ormuz. Deși este adevărat că SUA au contribuit masiv, această comparație șchioapătă sub povara evidenței: Ucraina este o problemă de securitate europeană directă, unde agresiunea rusă amenință frontierele NATO.
În schimb, criza din Ormuz este, în mare parte, un produs secundar al retragerii unilaterale a SUA din acordul nuclear iranian (JCPOA) — o mișcare pe care majoritatea aliaților europeni au condamnat-o. Acordul semnat pe 14 iulie 2015, între
Iran și SUA, Marea Britanie, Franța, Rusia, China, plus Germania, alături de Uniunea Europeană, a avut ca și scop împiedicarea Iranului de a obține arme nucleare. Să acuzi NATO de „lipsă de ajutor” într-un incendiu pe care l-ai aprins singur, în afara cadrului Alianței, este o formă de incoerență diplomatică greu de ignorat.
NATO este o alianță de valori, nu de mercenari. Dacă administrația Trump continuă să trateze NATO ca pe o firmă de protecție unde „clienții” trebuie să execute ordinele „furnizorului” principal, riscă să submineze singurul lucru care face America cu adevărat puternică: rețeaua sa de alianțe bazate pe reguli.
NATO nu a „uitat” America; pur și simplu, NATO respectă statutul. Alianța nu este un instrument de proiecție a puterii pentru aventurile unilaterale ale niciunui membru, indiferent cât de mare este factura pe care acesta o plătește.
