Unele vise par atât de reale, iar emoţiile trăite în timpul lor sunt atât de intense, încât pot lăsa o impresie foarte puternică chiar şi la multe ore după ce te-ai trezit. Astfel de emoţii nu trebuie ignorate, indiferent dacă sunt pozitive sau negative.
Un exemplu celebru este cel al scriitoarei Stephenie Meyer, care susţine că a avut un vis neobişnuit despre un vampir îndrăgostit de o tânără. Rezultatul a fost seria Twilight, un succes la nivel mondial. Dar și orașele pot visa, frumos dar și urât. Există însă și orașe care visează și nu își mai aduc aminte nimic, dar în ciuda acestor lucruri, încearcă să facă tot felul de ajustări necesare pentru a rămâne relevante, chiar dacă la mijloc a fost vorba de un coșmar. Deși, un coșmar e preferabil oricând realităţii dure.
Despre povestea unui astfel de oraș care visează frumos este vorba. Un oraș în care orbirea locuitorilor lui, nu este amestecată cu surzenia. Despre un oraș în care nimeni nu păstrează o râcă adâncă, față de felul în care i s-a vârât pe gât civilizația. Despre un oraș, în care autoritățile lucrează aplicat pentru a deveni o „fabrică de cultură”, unde să se producă un nou tip de cetățean. Despre un oraș, în care vorbim de noi forme de gestiune urbană și în care forța de muncă educată și calificată, asigură o capacitate instituţională eficientă capabilă să susţină competitivitatea. Despre un oraș, doldora de spaţii verzi accesibile, cu transport ecologic şi condiţii de locuire decente, pentru a promova un mod de viaţă mai sănătos şi o calitate mai bună a vieţii. Despre un oraș, ce beneficiază de o gamă largă de servicii medicale şi sociale, accesibile tuturor cetăţenilor, cu un accent particular pe prevenţie. Despre un oraș, în care coeziunea culturală, socială, de mediu şi economică reprezintă esenţa amenajării teritoriului.
Despre un oraș în care locuitorul, cetățeanul, nu mai dezvoltă o rezistență teribilă la mesajele politice, venite dinspre administrație care pare că-l răzbună zilnic pe Decebal și apără vitejește Sarmizegetusa de asediul romanilor. Despre un oraș în care toată lumea, fără excepție, înțelege că trăiește într-o comunitate în care nu trebuie să deranjeze pe nimeni, pentru că ne supunem unor reguli de conviețuire urbană. Despre un oraș, în care înainte de alegeri, electoratul nu mai ascultă la nesfârșit prelegeri inspiraționale orientate doar în direcția în care ți se spune exact ceea ce-ți dorești să auzi. Despre un oraș, în care reabilitarea unui bulevard, nu durează cam cât durează să muți cascada Niagara la Fetești. Despre un oraș, în care lucrările de asfaltare nu arată ca o scenă dintr-un film distopic, cu care am început să ne obișnuim. Despre un oraș, în care intrarea nu se face pe poarta lui „Lasă, dragă, că și la alții e așa, ba chiar mai rău” – după care te trezești fix în mijlocul unui labirint al cuanticii detaliilor, în care blocurile sunt construite pe trotuare iar mașinile de marfă nu pot face la stânga pe un bulevard din prima, pentru că au fost îngustate benzile de circulație. Despre un oraș, care nu a devenit noul spațiu de joacă al „dezvoltatorilor”, care mai decenți, care mai siniștri. Despre un oraș, în care exploziile vulcanice ale nervilor șoferilor, nu populează întregul trafic urban cu lava înjurăturilor definitive. Despre un oraș, care nu este afectat de o secetă universală de viziune și în care se vorbește de ani de zile de parcări, întreruperi de apă și avarii de toate felurile. Despre un oraș, în care nu bântuie o anxietate constantă, sosită la pachet cu iritare și intoleranță la orice fel de schimbare. Despre un astfel de oraș care visează frumos este vorba, dar care în realitate se confruntă cu multe neliniști, îndoieli și încremeniri. Rezervele de răbdare par că sunt departe de a ni se fi epuizat, iar la noi Twilight Saga, e despre vârcolacii care uneori ies din trotuare, sub forma unor cabluri învelite în manșoane de protecție portocalii. Dar, așa suntem noi oamenii, uneori criticăm mai dur visele utopice, decât coșmarurile reale.
