Obsesia datului cu porția

Din ce în ce mai mulți oameni care o duc foarte bine sunt cumplit de nemulțumiți. Idealul, dorința de a duce o viață îndestulată nu înseamnă ceva mai mult sau mai bine decît ai avut ieri. Ci a devenit ceva mai puțin, mai mic decât are altul.

Chinul unei eterne comparații. Asta în cazul unora, pentru alții însă, chipul actual al bunăstării e unul palid, pe care se citește o cruntă oboseală. Unicul sunet pe care-l aud foare mulți oameni este o bolboroseală oficială, care scoate în evidență că România este fiica unui tată ocolit de bogăție și a unei mame fără opțiuni. Iar ce se întâmplă acum, este un fenomen social greu de observat fără instrumentele potrivite. Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene anunță continuarea emiterii și distribuirii cardurilor pe care sunt încărcate voucherele sociale în valoare de 250 de lei, pe care le acordă o dată la două luni, până la finalul anului, prin programul „Sprijin pentru România”.

Până în prezent, au fost emise peste 2 milioane de carduri. Trăim în țara în care anumite partide închiriau avioane pentru deplasări externe, iar trezorierii formațiunilor politice cumpărau mașini de lux. Dar, când vine vorba de oamenii cu posibilități financiare limitate, de ce nu s-ar întoarce inițiatorii acestei „soluții” la noțiunea de poștalion? În mod clar ceea ce se întâmplă cu aceste carduri, pe care statul pune 50 de euro la două luni, nu este o idee de un înalt rafinament intelectual și de o adâncă iluminare socială. Este un dispreț extraordinar la adresa societății. Și trebuie să recunoaștem că diferența dintre ordinar și extraordinar este acel EXTRA. Și vorbim de o situație care seamănă cu un penalty în fața căruia nu avem nicio șansă, pentru că de data aceasta nu mai apără Duckadam. Asta pentru că ei se laudă cu acest proiect, și probabil că vor să “progresăm” și să ajungem la 10-12 milioane de astfel de carduri. Și asta în vreme ce salariile lor, sporurile și sinecurile ar trebui incluse într-un paradis fiscal, ce ar trebui să se găsească în patrimoniul UNESCO.

Ca să nu mai spunem că utilizatorii acestor carduri sunt în general bătrâni, și nu pot plăti cu ele la orice magazin. De cele mai multe ori, ei trebuie să bată tot orașul pentru a achiziționa câteva produse alimentare. Tocmai de aceea prin această inițiativă, statul nu a reușit să fie nici măcar cu un milimetru mai aproape de condiția de demnitate a unei ființe umane. Un demers de țară de lumea a treia, la nivelul a 50 de euro de căciulă plătiți la două luni, anunțat de o instituție cu nume pompos: Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene. Despre adoptarea monedei euro nu se mai vorbește nici măcar în glumă. Deși noi știm foarte bine că pentru oficialii români responsabili cu trecerea la euro, nu mai există secrete când vine vorba de moneda comunitară. Ei știu foarte bine, grație experienței acumulate prin cancelariile europene, că toate monedele au două fețe.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Fabricanţii de ipoteze

Cineva de la vârful statului caută de zor formula de reașezare a societății. Acest lucru s…