Ofensiva progresului. Pe măsură ce utilajele răscolesc din ce în ce mai mult asfalt și piatră, orașul secretă în glandele sale interne, din ce în ce mai mulți feromoni de nemulțumire socială. Nemulțumiri care produc cantități diferite de fascinație. Asta pentru că se modernizează și se optimizează traficul rutier. Oricum ar fi, iubirea asta pentru evoluție și modernizare ne face deseori să fim mai buni de gură, când ar trebui să fim doar buni de inimă.
Cozile interminabile de pe varianta orașului, ne dau de înțeles că nimic altceva nu ne îndeamnă atât de acut să vorbim. Și pe bună dreptate până la urmă. Foșnetul intim al cupei de excavator parcă specializat în pleistocen, dezgroapă bitum turnat în alte epoci, când în oraș se mergea pe scara autobuzului cu ușile deschise. Acum înălțăm drone deasupra urbei, să vedem seara la televizor dimensiunea dezastrului, care are forma unor străzi cu sens unic – deși noi știm că avem ceva în comun cu faliile tectonice aflate într-o continua tensiune când vine vorba de circulat cu automobilul la orele de vârf.
Pe orice cale ai pleca, îi mulțumești pe unii, aducându-le un zâmbet victorios pe fețe, și-i enervezi pe alții, care se îneacă de revoltă. Probabil asta își spun în gând inițiatorii acestor schimbări rutiere de la malul mării. Și au dreptate! Într-un oraș din vestul țării care acum este foarte lăudat pentru felul în care arată și pentru soluțiile găsite la traficul aglomerat, la un an de la începerea lucrărilor, administrația locală mai avea doar 7% în sondaje. Ce nu înțelegem este, de ce au început toate lucrările în același timp?
Răspunsul ar putea fi: pentru că orașul a intrat într-un salon de cosmetică profesională unde își caută o față nouă, care să nu mai amintească nimănui de timpurile vechi. Refuzăm să aruncăm o privire în străfunduri, pe dedesubt, la imensa mățăraie de canalizări și conducte, pentru că vom avea toate motivele să fim înspăimântați. Și acolo ca și la suprafață, fisurile de orice fel, concrete sau abstracte, cuceresc peisajul. Noroc că acolo în adâncurile orașului, nu există explozii vulcanice ale nervilor care umplu magistralele de apă cu lava înjurăturilor definitive, așa cum se întâmplă la suprafață. Deși dacă ne gândim bine la avariile foarte dese ce au loc la rețeaua de apă, probabil că ar trebui să facem un recensământ al barierelor de plastic, ce stau în calea șoferilor înconjurați de restricții de circulație. Și iată cum ajungem iar la traficul rutier și la nervii șoferilor frământați de probleme irezolvabile. Știm că ne asediază cineva, dar nu ne dăm seama că suntem noi înșine, încurajând în felul acesta rămânerea în urmă.
Ne place să credem că la orizontul anului 2030, municipiul, inclusiv zona sa metropolitană va fi zona urbană cu cea mai ridicată calitate a vieții dintre orașele secundare aflate în Europa Centrală și de Est, precum și o platformă de o importanță europeană pentru dezvoltarea și testarea noilor tehnologii care să răspundă provocărilor viitorului. Probabil acesta va fi dezideratul – genul de situație care te învață să rîzi fals, să schimbi vorba și să baletezi vid la recepțiile oficiale. Și asta în vreme ce zecile de sensuri unice au picat parcă pe un loc secund, pentru că asediul containerelor cu deșeuri din vest, via Portul Constanța, invită autoritățile centrale la indulgență și relaxare legislativă.
Lăsând ironia la o parte, valurile de deșeuri care lovesc ritmic în corpul orașului, ne fac să ne întrebăm de ce nu se schimbă rapid legea care permite o astfel de anomalie. E o omisiune vinovată care duce imediat cu gândul la pârghiile coerciției. Nu mai știm când a fost maximul de înflorire al cetății Tomis, dar știm că traiul oamenilor din cetate, a fost descris de poetul Publius Ovidius Naso în operele sale. Probabil că nu a spus-o niciodată, dar și atunci ca și acum, orașul e un spațiu unde miracolul e cerșit pretutindeni și de la oricine.
