Democrația a născut o fată, pe nume Mediocrația. Ea apare frecvent în peisaj dar și în sondajele de opinie şi analizele părerologilor multilateral calificaţi, care ne spun că arătăm între prost şi mizerabil, cu rare şi nesemnificative excepţii. Că mentalitatea muncii în România este profund viciată știm…și mai știm că solidaritatea și responsabilitatea se găsesc mai degrabă în dicționare, decât în relația dintre angajatul care se ocupă de lucrări edilitare într-un oraș și cetățeanul care plătește taxe.
Atmosfera selenară de pe bulevardele orașului, lucrările înțepenite între utilajele parcate peste noapte în cabina cărora muncitorii au adăpostit lopețile și pietrele care sar uneori din roțile mașinilor, în alte mașini, plus dezordinea, praful și poluarea din urbe, ne fac să înțelegem mai bine, că suntem foarte “importanți” pentru sistemul din care facem parte. Ar mai fi și cei câțiva bătrâni care după ce au coborât din autobuze, au nimerit fix în șanțurile săpate în stații, de unde au fost ajutați să se ridice de ceilalți călători, ceea ce ne arată că oricum suntem obișnuiți cu suspansul și nu ne mai speriem, pentru că ne-am învățat cu el. Noi știm foarte bine că arătatul cu degetul nu ajută cu nimic, ci din contră înrăutațește situația, dar întrebările care persistă sunt: de ce demolezi tot ? La totalul de azi, nu iei în calcul și ziua de mâine? Timpul are prostul obicei de a fi ireversibil, iar locuitorii orașului conștienți de calitatea proastă a vieții, știu că nu mai pot recupera niciodată timpul pierdut, care parcă se întinde în toate punctele cardinale. După care încep să lucreze fabricile de produs șănțulețe între ochii cetățenilor, pentru că mersul cu automobilul, înseamnă de fapt o sărbătoare a nemulțumirii. Una clocotitoare, plină de seve resentimentare și doldora de oftaturi și căutări de scurtături care de fapt tot într-o cicatrice cu asfalt polimerizat se opresc.
Există zeci de lucrări lăsate să băltească într-un provizorat stradal cu lunile, pentru că standardalul de calitate nu există, cum nu există nici grija lucrătorului pentru cetățenii care își frâng gleznele prin pietrele lăsate pe marginea drumului. Care pietre, nu sunt funerare, deși speranța unui climat în care drumurile sunt drepte și netulburate de lucrări, a murit subit. Și poate că n-ar fi rău dacă echivalentul rutier pentru toate aceste lucruri lăsate de izbeliște, ar fi conducere fără permis și fugă de la locul accidentului. Acest prost obicei s-a transformat într-un fenomen atât de complex, încât a devenit însăși viața noastră. Să începi o lucrare și să o termini pe jumătate, dar să scrii în acte că s-a făcut recepția, înseamnă că ne aflăm între, ce nu a fost și ceea ce putea să fie. Garda de Mediu ar putea încasa bani frumoși din amenzi, dacă s-ar “autosesiza” prin tot orașul…pentru că avem o sumedenie de blocuri în construcție, și drumuri aflate în reabilitare, în fața cărora basculantele și betonierele pe cabina cărora nu scrie Greenpeace, împrăștie numai oxigen în atmosferă.
Ca să nu mai spunem că pe vremuri, străzile orașului erau spălate, iar acum abia dacă mai vezi o mașină a municipalității care linciurește o bordură. Dacă asta chiar mai contează pentru cineva. Altfel, de la praful din construcții și noxele din diluții, o să ajungem în situația în care plămânii vor respira tot mai lent. În rest…suntem o țară ecologică, deși parcă nimeni nu-și mai scuipă în palme înainte de a se apuca de treabă.
