Să observăm că ritualul izbăvirii în România a început, așa cum începe totul în armată, cu stângul. După care, în mod inevitabil, s-a născut o industrie a tezelor “unicat”. Pentru că e foarte important, ca la un moment dat în viață să scoți un telefon din sacou și să relatezi în cercul tău intim victoria.
Începînd cu primii ani de democrație, dar și mult după ce ea a început să se erodeze prin părțile esențiale, a funcționat un sistem care a făcut să apară o populație nouă. Doctoranzii acuzați de plagiat. Dimensiunea fenomenului a căpătat treptat forme greu de intuit, și a depășit până și așteptările celor cu adevărat implicați în acest joc, care de multe ori s-a terminat foarte prost pentru unii, însă fără să existe prejudicii, în afară de cele legate de imagine. La ora actuală, încă mai avem oameni în statul român asupra cărora planează suspiciuni de plagiat, dar asta nu-i împiedică să trăiască clipa măreției, în timp ce vinul șade liniștit în frapieră de nu mai ai unde să pui o brichetă pe masă, din cauza farfuriilor pline cu mâncăruri exotice. Altfel spus, o nevroză academică, pe cît de evidentă, pe atît de complicată, bântuie lumea românească. Din 1990 până la începutul anului 2022, în țara noastră au fost obținute peste 80.000 de titluri de doctorat.
Problema acută cu care se confruntă România, începe să iasă la suprafață în momentul în care ne dăm seama că cele mai multe dintre aceste titluri, aproape jumătate, au fost acordate între anii 2010-2019. Poate nu întâmplător, numărul record de doctori, peste 6.000, a fost atins în 2012, același an în care Victor Ponta a fost acuzat că și-a plagiat teza de doctorat. Beția gândului că plagiatorii de doctorate care circulă liber prin aparatul de stat, înseamnă doar profituri din ce în ce mai mari pentru ei și prosperitate, ar fi trebuit să se transforme într-o migrenă, care să nu treacă cu nici o poțiune miraculoasă. Însă din păcate, nu a fost deloc așa, pentru că se pare că puterea e un tranchilizant mai puternic și mai subtil decât orice. Potrivit sondajelor de opinie educația, din România, în ansamblul ei, arătă între prost şi mizerabil, cu rare şi nesemnificative excepţii. De ce ar fi altfel o teză de doctorat, din moment ce ministrul Educației spune cu glas tare, că școala nu asigură nici măcar nota 7 fără meditații. În fața unor asemenea goange sau fixații, întrebările despre corectitudine sau moralitate își pierd relevanța.
Statul ar trebui să dea publicității de îndată, CV-urile conducătorilor de doctorat și ale celor care obțin titlul de doctor, precum și rezumatele tezelor de doctorat. În plus, ar trebui să ofere posibilitatea de a fi consultate prin postare obligatorie pe pagini web, inclusiv traducerea lor în engleză, pentru a se verifica cu programe specifice dacă au fost sau nu plagiate. Tot statul este cel care ar trebui să se gândească serios, la ceea ce poate face pentru ca studiile doctorale să nu ajungă cu totul captive fabricilor pentru diplome ”de hârtie”. Dacă trăiam în lumea occidentală, ne plictiseam de imperfecțiunile prosperității. Așa, în plină criză economică și printre evaluări ale miniștrilor care au ieșit “foarte bine”, parcă ne permitem să ne facem că plouă, atunci când vine vorba de subiectul plagiatelor, pentru că ce mai reprezintă o teză de doctorat plagiată, în desaga națională cu nenorociri? Tot ce contează este să fie respectate ierarhiile politice și nu numai, iar istoria amînărilor şi veşnicul provizorat să transforme totul într-un labirint dezarmant. Nu mai are importanță câte idei din best-seller-urile gândirii naționale sunt de fapt ale altora, și că autorul nu citește și nu citează pe nimeni. Cum, de asemenea, nu mai contează că plagiatul a ajuns să fie un fel de pată de motorină într-o baie de ulei, semn că motorul ăsta academic este defect, iar noi ne prefacem că-l ducem la reprezentanță pentru a fi reparat, deși în el se uită un mecanic bătrân și neputincios, căruia cunoscuții îi spun, nea Fane.
