Prezența pe teritoriul României a trupelor americane și a secretarilor generali NATO, te-ar putea duce cu gândul că este posibil să ne situăm și noi ca nație pe lista Kremlinului, imediat după Ucraina. Căci asta este probabil o temere a Alianței, chiar dacă ea nu a fost spusă într-o limbă de circulație internațională.
Un lucru este cât se poate de clar, în această redistribuire a beneficiilor NATO spre est, noi nu am avut alt merit decât acela că ne-am aflat geografic vorbind, pe direcția planurilor strategice. Nu a trecut mult timp de când, armata română și-a celebrat ziua, pe 25 octombrie, însă problema este că Statul Major sau Minsterul Apărării, nu au scos niciun diftong despre armata României, care să ne dea de înțeles că este interconectată tehnic cu aliații nord-atlantici. Cu excepția celor câteva discuții secvențiale apărute în spațiul public, despre scutul de la Deveselu. În alte dăți, cum ar fi de Ziua Națională, vedeam la defilare, fel și fel de agregate militare, iar cineva ne explica la tv, despre ce transportor blindat Piranha este vorba, care este scopul lui în viață și la ce folosește. Acum, odată cu declanșarea crizei militare, discuțiile despre armata română, parcă stau ascunse în tranșeele săpate de rezerviști.
Asta în condițiile în care în această criză a Ucrainei, cele două tabere au parcurs deja etapa războiului de propagandă și au făcut sufieciente exerciții de descurajare. Sau poate că se așteaptă o escaladare a situației și abia după aceea, Consiliul Suprem de Apărare a Țării va face ceva în sensul acesta. Iarna s-a cam terminat, dar pentru statele din UE, rămâne însă, indiferent de context, problema alimentării cu gaze și mai ales dependența de gazul rusesc. În acest caz, cifrele vorbesc de la sine. Finlanda, Estonia și Lituania depind 100% de livrările făcute de ruși. Bulgaria este la 96%, Ungaria la 82%, Grecia la 66%, Germania la 45%, Italia la 34%, în vreme ce Franța importă 18% din gazul folosit din Rusia, iar România, spre norocul nostru, doar 15%. Dacă lăsăm deoparte resursele și ne întoarcem la factorul militar, o să constatăm o persistentă eroare a lui Putin. Se raportează la Ucraina, ca la un fost teritoriu supus Moscovei și atât, deși Volodymyr Zelensky conduce o țară cu declarate aspirații europene și euroatlantice. Dacă dăm timpul înapoi, o să vedem că în decembrie 1991, Ucraina, alături de Rusia şi Belarus, erau cele trei republici înfrăţite care pecetluiau dezintegrarea Uniunii Sovietice. Din dorinţa de a-şi păstra influenţa, Moscova punea bazele Comunităţii Statelor Independente, ca instrument de control. Kremlinul credea să statul vecin va rămâne un aliat de nădejde şi prin dependenţa sa de gazul rusesc.
Realitatea este însă era diferită. În vreme ce Rusia şi Belarus au format o alianţă strânsă, Ucraina a privit tot mai cu jind spre vest. Mult mai târziu, în 2008, preşedintele american de atunci, George W. Bush, a încercat să integreze Ucraina şi Georgia în NATO, propunând un program formal de pregătire a aderării. Putin a protestat. Moscova a arătat atunci clar că nu acceptă pe deplin independenţa Ucrainei. Dar la summitul NATO de la București, celor două state li s-a oferit perspectiva de a fi admise în NATO, dar fără a se fixa o dată concretă în acest sens. Acela a fost momentul în care Putin și-a încordat mușchii, și probabil că a început să petreacă mai mult timp în camera hărților de la Kremlin. Ar fi foarte bine să se confirme declarațiile repetate ale unor diplomați ruși, conform cărora Rusia nu va agresa din nou Ucraina.
Numai că în acest caz, se pune întrebarea de ce au fost mobilizate și unități ale Gărzii Rusești dar și ale poliției militare. Zilele trecute, au fost semnalate câteva retrageri de trupe de la granița cu Ucraina, care nu au însemnat mai nimic în fața oficialilor NATO, dar și atacuri cu mortiere în estul Ucrainei, separatiștii și forțele ucrainene acuzându-se reciproc de atac. Sunt chestiuni care ne duc cu gândul la diversiunea militară rusă, cunoscută și sub numele de maskirovka. În tot acest timp, oficialii de la București în frunte cu ministrul apărării, se uită lung către comandanții Alianței, care trebuie să găsească soluții, iar cei de la București evident că vor rămâne cu conștiința datoriei împlinite. În rest, rămânem cu tensiunile din ce în ce mai mari din zona de conflict, dar și cu anunțul potrivit căruia la două zile după Valentine’s Day, ar fi trebuit să înceapă războiul. A fost anunțat de domnul Boris Johnson, cel care nici acum nu știe dacă a fost sau nu a fost petrecere la el acasă, atunci în pandemie. Serviciile de informații americane au spus și ele că războiul va începe tot așa, la două zile după Valentine’s Day. Poate au fost mai precise privind ora. La fel de precise au fost si când a fost vorba de căderea Kabulului. Șase luni au zis, șase zile au fost!
