Societatea românească pare că s-a obișnuit cu amenințările oculte ale puterii de la Moscova, așa cum politicienii români sunt deja obișnuiți cu performanța excepțională de care dă dovadă Volodimir Zelenski, folosind arta discursului parcă împrumutată direct de la marii retori ai Romei antice.
Numai că prin comparație, dacă ne gândim la luările de cuvânt tocite ale celor câțiva oficiali români, ce au precedat discursul din Parlament al președintelui Zelenski, ai noștri parcă sunt Honnoris Causa la universitatea cu predare în gângava veche și peltica contemporană. Speranța că mai suntem în stare să învățăm și noi ceva de pe la alții, când vine vorba să inspirăm încredere și respect de la microfonul parlamentului, s-a pierdut în ceață. Sperietura parcă a rămas în urmă, iar asta, în sine, e o veste bună. Parcă în casele românilor nu se mai fac bagaje de avarie, cu conserve și medicamente, apă, pesmeți, busolă și lanternă. Există însă și situații, rare ce este drept, în care se fac bagaje, dar pentru a părăsi țara, pentru că sentința este închisoare cu executare. De data aceasta sperietura a însemnat ceva care-ți îngheață sângele, și te face să paralizezi în fața pericolului.
Nu a mai fost cu plecare în Costa Rica, ci doar o plimbare la doar câteva cvartale distanță de epicentru. Și a fost cât se poate de clar că, “dânșii” nu se așteptau la o asemenea reacție de curaj și de asumare din partea fugarului. Este un spectacol continuu ceea ce trăim în prezent. Unii fug din calea războiului într-o țară vecină, în care alții, vizitează adăposturi subterane aflate pe lista apărării civile ca să vadă unde-și pot duce copii la o adică. Între timp, o altă categorie de fugari, își consumă fără economie viziunea regizorală în scenarii cu nume schimbat și rezidență cumpărată în Bora Bora, unde nu există nici internet și nici extrădare. Plutește, cumva, peste România o derută pe care o simți mult mai accentuată, în momentele în care auzi la știri că un astfel de personaj, cândva la cârma țării, fuge de justiție a nu știu câta oară. Și asta în vreme ce oficialii din vârful statului, repetă la nesfârșit asigurările alianței nord-atlantice și fac derogări de la regulamentul partidelor, pentru ca cineva să poată fi numit în vârf. Practic, este ca atunci când ți se spune pe căi oficiale că e o simplă răceală, că vaccinul e la graniță, că pandemia a fost învinsă și că realitatea este una căreia toată lumea poate să-i facă față. Dar ce preț mai punem azi pe noțiunea de realitate? Ne găsim în plin cosmos al realităților fiecăruia dintre noi.
Vedem asta de la Moscova până în inima Europei. Unii spun că este invazie, alții că nu e. Unii spun că sentința cu executare este exagerată, alții că nu. Unii spun că e bine să nu mai luăm gaze de la ruși, alții că, să mai avem răbdare până la toamnă. Ne găsim în epoca driblării traumei cu speranța că vom facilita dispariția ei, însă ne mințim singuri cu ce avem la îndemână. Din ce în ce mai mulți, suntem gata, în orice moment să luăm la palme pe cineva, iar lucrul acesta s-a văzut clar până și la premiile Oscar. Lumea e pusă pe harță, forța centrifugă a urii te aruncă în decor, s-a lăbărțat nervozitatea, iar cea mai mica scânteie cu putință ajunge să aprindă o ditamai pălălaia. De data aceasta situația e altfel. Nu mai merge cu, mai pune și Dumnezeu o vorbă bună, mai contribuim și noi unde trebuie, că oameni suntem, și o rezolvăm cumva. Facem să fie bine. Treburile de care ne-am apucat înainte de război, au rămas mult în urmă, iar explicațiile vin de la aceleași voci depășite de situație și înfricoșate de umbra evenimentelor viitoare. Dar, așa cum se vede dacă privești către Kremlin, se pare că este un moment extrem de prielnic să te reșapezi, dacă până mai ieri erai un forfotist ajuns la periferia atenției publice.
