Deși suntem un popor extrem de blând și pus de-a binelea pe armonia cu natura, în atmosferă plutește din nou o stare de tensiune pe care nu o poate nega nimeni. Asta pentru că cineva are marele talent de a ne pune permanent la plată și de a ne scoate ciclic din sărite, cu tot felul de interpretări oficiale ale unor date certe și clare, cum ar fi domnul Ciolacu care susține în continuare că pensiile militare sunt pensii ocupaționale, nu speciale.
Saga pensiilor speciale din România, a făcut o haltă în comisia de buget din Senat, pentru că pe fir au intrat, Comisia Europeană și Banca Mondială, iar teama celor de la București este să nu care cumva să modifice această lege în vreun fel și să nu fie pe placul acestor organisme internaționale. Până să li se arate acest bau-bau care este PNNR, toți cei responsabili cu modificarea acestei legi, au pozat decenii la rând, cu un tablou pe fundal aducător de calm şi seninătate. Dar, până la urmă, democrația e valabilă pentru toată lumea, și tocmai de aia a ajuns să și arate exact ca toată lumea. Ferfeniță. Ideal ar fi ca cineva cu autoritate din guvern, sau nu, să iasă în față și să le spună apăsat tuturor celor care umblă cu tot felul de goange, care parcă fac lumea să pară gata de prăbușire, că orice pensie care nu e pe contributivitate, este o pensie specială.
E simplu! Dar de ce să ne purtăm natural? Vorba lu Kurt Cobain…să vrei să fii altcineva e o risipă a ceea ce ești tu de fapt, însă la noi zicerea asta locuiește într-o dugheană unde se mai găsesc nasturi, pastille de naftalină, clești și pelicanol. Nu interesează pe nimeni astfel de înțelepciuni, atâta vreme cât foloasele materiale au crescut mai vârtos ca vegetaţia din pădurile virgine. Tardiv, un secretar de stat din Ministerul de Finanțe, a ieșit la declarații zilele trecute, precizând că toate pensiile de serviciu care se plătesc din bugetul Ministerului Muncii au două componente, o componentă care reprezintă suma care i se cuvine beneficiarului în funcţie de cât a contribuit pe perioada vieţii active, iar diferenţa până la pensia de serviciu, suma care se acordă din bugetul de stat. Adică de la cei mulți. Nici nu mai contează procentele eventualelor diminuări ale pensiilor speciale, sau că un diplomat care ieşea la pensie, beneficia de o pensie de serviciu în cuantum de 80% din veniturile realizate în ultimele 6 luni de activitate. În condițiile în care nu se trece pe contributivitate nicio categorie de pensii și nu se desființează aceste sinecuri, se lucrează în gol.
Cu siguranță se va găsi o formulă de reașezare a acestor pensii speciale. Dar, în continuare ele vor acționa în societate, precum fabricile de produs șănțulețe între ochii românilor, pentru că aplicarea acestor legi, înseamnă de fapt o sărbătoare a nemulțumirii. Una clocotitoare, plină de seve resentimentare și doldora de oftaturi și căutări de formulare pentru emigrare. Guvernul nu înțelege un lucru esențial, că statul și instituțiile sale așa cum funcționează ele acum și cum au funcționat cam dintotdeauna la noi, sunt niște organisme ale “stăpânirii”. Iar aceste organisme ale stăpânirii, nu produc niște cetățeni aflați într-o relație de parteneriat și de reprezentare cu Puterea, ci niște „supuși” dispoziționali. Nu trebuie să gândești ca Nouriel Roubini, ca să vezi că banii din impozite, se duc mai toți în tot felul de sporuri, pensii speciale și în spitale de secol XVIII. Este suficient să privești de la depărtare cum se încearcă rezolvarea unei astfel de probleme, ca să înțelegi mai bine, că mentalitatea muncii în România este profund viciată. Sistemul de pensii, cel clasic bazat pe contributivitate, trăiește într-un minimalism dramatic, comic și paradoxal în care se strecoară pe nesimțite, mii de pensionari foarte scumpi care se știu între ei din tinerețe. Și asta în vreme ce puterile și isprăvile legiuitorilor, depășesc imaginația oricărui. Noi știm foarte bine că arătatul cu degetul nu ajută cu nimic, ci din contră înrăutățește situația. Așa că s-ar putea ca unica soluție să fie speranța că se va schimba mentalitatea politicului din temelii, ceea ce este practic imposibil în următorii 100 de ani, iar după aia…nu prea ne mai interesează subiectul, din lipsă de rezonabilitate temporală.
