Există oameni care au dezvoltat filozofii de viață extrem de sofisticate pentru a naviga prin sistem fără prea multă bătaie de cap. „Sistemul este defect“ e sentința care încheie orice discuție, asta și pentru că venim dintr-o cultură a complicității care are la bază reguli relative simple. Dar, sistemul este defect, și în sensul în care unii dintre noi dovedesc, de fiecare dată, că-l pot confisca.
Aproape tot ce ține de finanțele țării, e un provizorat, o eternă amânare tensionată a deznodămîntului, o râcă profundă care erodează grav, la scară istorică, orice idee de ordine a lucrurilor. Aproape toate guvernele post-decembriste ale României s-au lăudat cu creștere economică, dar paradoxal, nivelul de trai al populației scade de la an la an, erodat de inflație și de taxele tot mai mari. Un alt paradox este că, deși oamenilor li se vântură prin fața ochilor, mari succese economice, autoritățile admit cu jumătate de gură că situația economică este delicată și că e nevoie de mai mulți bani la buget. De altfel, așa motivează cabinetul Ciolacu decizia de a impune noi taxe. Dar, e esențial însă cum metabolizează populația lucrătoare această problemă.
Dezbaterea despre așa ceva, este deobicei o temă care se expediază într-un talk-show, când de fapt, este o lecție mult mai importantă, la care trebuie să participăm direct, cu toții. Și participăm, prin a plăti toate facturile ce ni se întind. Pachetul de măsuri fiscale, care este adevărat, nu este bătut în cuie, a arătat zilele acestea disprețul de care dau dovadă cei din coaliția de guvernare, când vine vorba de antreprenori și micii afaceriști. Multe taxe în plus, majorări haotice de impozite și o dezordine structurală la pachet cu o creștere economică pe datorie. De fapt așa arată realitatea economică, plus câteva măsuri de reducere a posturilor prin ministere, care au generat deja conflicte de muncă spontane. Atenția s-a mutat în altă parte, pe cei care susțin societatea, pe cei din privat, care de fiecare dată plătesc scump toate eșecurile reformelor făcute cu rigla de calcul. Guvernul ar trebui să explice, cum îi ajută pe cetățeni taxele mai mari. Este foarte simplu! Nu suntem într-un scenariu biblic în care să aprindem o lumânare sfinţită şi trece. Am ajuns în stadiul în care din cauza angajărilor necontrolate la stat și a înființării de instituții care nu au treabă cu realitatea, din punct de vedere financiar, ţara să pară un breloc, agăţat la brâul partidelor care au participat la tragedia asta. În acest moment, 1 milion de angajați din România nu plătesc impozit pe venit și aproape 900.000 nu plătesc contribuții la sănătate, cu un impact bugetar total de 2 miliarde de euro.
În tot acest timp, orice angajat din România beneficiază de servicii medicale, care sunt decontate de Casa Națională de Asigurări de Sănătate, adică de cei care muncesc și plătesc aceste asigurări. Dacă la toată această situație mai adăugăm și cele aproape 10.000 de pensii speciale, din care cele mai multe sunt acordate pe necontributivitate, adică sunt plătite tot de către cei care cotizează, avem deja peisajul unei drame sociale, care seamănă de fapt cu o evaziune acceptată în termeni oficiali. S-a scăpat din vedere de foarte mult timp, faptul că pretențiile contribuabilului sunt ca impozitele lui să aibă la capăt o politică economică care să creeze substanță economică din care să se reîntoarcă și la el, la contribuabil, ceva. Acest lucru însă nu se întâmplă. Statul se ajută doar pe el, își ajustează singur cheltuielile cu telefoanele, cu mașinile, din două direcții face una, din trei institute se fac două, din 200.000 de joburi moarte se fac ceva economii, până când cineva de acolo de la vârf jubilează. De exemplu, pensia cea mai mare din sistemul public de pensii românesc este de 3,36 ori mai mare decât salariul actualului președinte, Klaus Iohannis. Cu astfel de anomalii trăim lângă noi. Și asta în vreme ce autoritățile nu fac decât să mute banii din creșterea economică, bani făcuți de firmele din mediul privat, în domeniul public. În condițiile în care în România performează doar sectorul privat, cea mai mare parte a câștigurilor obținute astfel, este folosită de stat pentru a acoperi găurile din sistemul public și pentru cheltuielile exorbitante de acolo.
Nu trebuie să-l fi avut profesor pe Nouriel Roubini ca să înțelegi asta. Dar, în ciuda acestor dovezi palpabile, statul se străduiește, în toate felurile, să-și pună tardiv ordine în viață, folosindu-se de vocile oficialilor din ministere și guvern, ca într-un triumf al comerţului cu amănuntul şi ridicata. Toată lumea știe că bugetul a fost construit din start pe creșterea cheltuielilor publice, și prelevări fiscale supraestimate în mod deliberat, așa cum o spun și profesorii de economie de aici din România, nu din altă parte. Ce spune însă, cetățeanul care plătește taxe? Acesta se pare că nu mai vrea să spună nimic, doar se uită la politizarea dementă, care a învrăjbit România, și repetă în gând: Ca să fiu sărac, muncesc din greu!
