Este foarte important să simțim din plin pulsul cultural al vieții și să ne exercităm spiritul critic, pentru că doar așa o să ne menținem reputația de adevărată „Grădină a Maicii Domnului”. Mai ales când cineva încearcă din răsputeri, din poziția strategică pe care o ocupă, să contruiască un model universal, care să funcționeze pentru toate situațiile ivite în peisajul național.
Există din partea statului o poftă nebună a supradimensionării, al „gînditului îndrăzneț”, al „creativității”, al „dezvoltării personale”, al devenirii „ca ființă pe deplin asumată” indiferent ce-ar însemna toate astea în realitate. Pentru că la noi, statul trebuie să fie în tot și toate, și nu trebuie niciodată să genereze o știre de pagina doi. Ministrul Culturii, Lucian Romașcanu, dorește ca primăriile să poate oferi cetățenilor, la începutul fiecărui an, vouchere culturale cu care să meargă la evenimentele care în prezent sunt cu acces gratuit. Altfel spus, fiecare cetățean ar trebui să aibă un carnet cu vouchere astfel încât, atunci când se duce la un spectacol în Piața Mare din Sibiu de exemplu, să dea o bucățică din voucherul acela, adică să înțeleagă că plătește ceva. Pentru că tindem să asociem arta cu gratuitatea și dacă e ceva pe bani, nu ne mai ducem. Iar asta nu este tot. În opinia ministrului Culturii, tot administrațiile publice locale ar trebui să preia instituțiile naționale de spectacole, cum sunt teatrele, în așa fel încât ministerul să se ocupe doar de finanțarea proiectelor culturale. Lucian Romașcanu consideră benefic pentru instituțiile naționale de spectacole să fie administrate fie numai de primării, fie de primării și minister.
Chestiuni care pe alocuri, se întâmplă deja. El spune că Ministerul Culturii nu are bani să repare instituțiile de spectacole, dar primăriile sigur au bani pentru așa ceva. Nu mai e vorba doar despre „distrarea poporului”. Ci despre democratizarea artelor și a percepției pe care o avem față de acestea. Există în societatea românească o poftă nebună pentru acordarea de vouchere, ceea ce denotă că imaginația celor care vin cu astfel de idei, cam prin această zonă se termină, sau pur și simplu le place cum sună acest cuvânt împrumutat din engleză. Și probabil că așa cum am învățat să păstrăm o igienă dentară, tot așa o să ne deprindem, încetul cu încetul, și cu noțiunile astea de a plăti cu vouchere aproape orice în România. Problema este că, în timp ce alții trec la moneda euro, noi trecem la vouchere. În loc să gândească strategii serioase de finanțare pentru cultură și să o lase să se dezvolte de la sine în armonie și creativitate, ministerul se gândește la soluții care parcă fac parte dintr-o schemă cognitivă alcătuită din interjecții care exprimă stări fizice sau emoționale de genul: aoleu!, aş!, brr!, bravo! și ehe!.
Dacă accesezi presa românească, ai să găsești din abundență informații despre, termenul până la care mai pot fi folosite voucherele de vacanță, despre primele carduri ce pot fi încărcate cu vouchere sociale, acele vouchere de 50 de euro care sunt distribuite populației vulnerabile, și iată că aceste vouchere atacă acum și cultura. La începutul fiecărui an, ar putea exista vouchere culturale cu care cetățenii să meargă la evenimentele care în prezent sunt cu acces gratuit. Și asta în vreme ce România accesează împrumuri de miliarde, bani care nu se văd în nimic, ceea ce poate însemna că sărăcia s-a cam resemnat și ea evident, pe un fundal de acordare a acestor vouchere. Nu prea poți gândi proiecte de țară în condițiile în care grija ministerelor este să acorde tot felul de vouchere, până și pentru mers la zilele orașului, în timp ce la iarnă probabil că întreținerea la o garsonieră va costa cel puțin 2000 de lei pe lună. În rest, așa cum bine știm, cultura este ceea ce rămâne în om după ce a uitat tot, iar în cazul de față este posibil să mai rămânem doar cu câteva vouchere. Să sperăm că între timp, nimeni nu va declanșa o mișcare de emancipare, care-l va transforma pe Hamlet într-o telenovelă.
