Zilele acestea în România se joacă un spectacol la scenă deschisă, în care naratori sunt jurnaliștii de investigații. Ei ne spun poveşti adevărate, cu personaje reale despre degradarea în timp a societății și iluzia unui sistem functional în care tertipurile legislative aducătoare de avantaje personale sunt tencuială, nu balsam.
Președintele CEC Bank, Bogdan Constantin Neacșu, are un salariu lunar de 30.000 de euro. Fostului șef al CEC, Radu Grațian Ghețea, i-a fost jenă să își treacă un asemenea salariu în declarația de avere, scriind că acesta este „confidențial”. Și trebuie precizat că statul român este acționar unic al CEC Bank, prin urmare acești domni câștigă sumele acestea de la stat. Iar statul despre care vorbim nu este Bahrein și nici Qatar! Este un stat alcătuit în general din oameni cărora le joacă un licăr elegiac în pupile și care muncesc mult pentru puțin, în timp ce primesc de decenii explicații autorizate despre rentabilitate și productivitate. Reguli valabile doar pentru ei.
Cine obține un salariu disproporționat comparativ cu munca depusă? La această întrebare, răspunsul s-a topit în epoci fiscale nenumărate, obsesii, conflicte, rătăciri majore, mentalități de partid, ideologii și preconcepții. Generozitatea statului, pentru o anumită categorie de angajați reprezintă rețeta vieții pe Pământ, iar jena de a-ți trece în declarația de avere salariul, motivând că acesta este de fapt confidențial, seamănă mai degrabă cu un ritual voodoo din Haiti. Când premierul unei țări europene trimite Corpul de Control să investigheze situația de la Apele Române, după angajarea unei foste chelnerițe pe post de inginer, faci și mai vizibil autismul politic în care am trait, iar țara parcă ar da orice pentru o busolă. Suntem martorii acestui spectacol cu dimensiuni de fenomen social. Este plină lumea de experți în gestionarea furiei, management de criză, bune maniere și analiza riscurilor la fel cum România, e plină de bugetari cu salarii de parcă ar lucra pe Wall Street.
Avem în față o gigantică partidă de mimă, în care actorii din rolurile principale joacă roluri fără consistență și fără consecințe, care prin felul în care sunt plătiți în raport cu munca depusă, ne trimit undeva în urmă la perioada în care existau cozi de lungimea unei străzi sau a unui boulevard, la care, dacă nu se tăcea, se vorbea în șoaptă. Cu economia încremenită, cu mijloacele de producție în modul “Out of Service” și cu forța de muncă lichidată prin export și fiscalitate, România nu-și poate reveni decît prin salarii și pensii indecent de mari plătite către anumiți privilegiați, care niciodată nu au fost în rolul ofițerului de cart care a zărit Farul. Și evident că suntem ironici.
Fiecare traumă sau exilare din rosturile fireşti ale societății declanșează un val de ironie. Când un angajat la stat are un salariu de 30 de mii de euro, sau mai puțin, este un semn clar de dezordine, care activează într-un spaţiu unde nu mai ai habar cum se spune corect, alienare sau alinare.
