Ultima oră
Nenorocirea care s-a abătut peste lume ne-a influențat profund, iar senzația pe care o ai când vezi la lucru anumiți oameni de la care ar trebui să ai pretenții, este că parcă tot timpul cineva generează un dialog în contradictoriu.
Fondul sonor e plin de asperități și de acțiuni care pe alocuri, seamănă cu un uragan aflat într-o parcare de rulote. Astfel de asperități a produs și senatorul PSD Daniel Cătălin Zamfir, inițiator al proiectului de lege privind introducerea uniformelor obligatorii în școli, care susține că opoziția față de această inițiativă, ar fi o „manipulare grosolană” și ar fi susținută prin argumente ce țin de „neomarxism”. În continuare obsesia de a trata forma ca pe o chestiune de viață și de moarte, persistă, în timp ce fondul problemei este lăsat să se prăbușească în deplină nepăsare.
Educația din România, are chintale de probleme de structură și de mentalitate, chiar dacă totul arată aproape impecabil în tabelele Excel, singurul inconvenient fiind că realitatea din școli refuză încăpățânat să colaboreze cu statisticile. Profesorii noștri sunt plătiți foarte prost, completează cinci rânduri de tabele în format fizic pentru a demonstra că au trimis un singur e-mail pe adresa școlii, iar testele PISA sunt o mostră de traiectorie către eșec.
Educația are multe nevoi, dar uniformele nu sunt o prioritate deocamdată, mai ales că elevii au respins inițiativa și au organizat tot felul de acțiuni, îmbrăcându-se în negru în semn de protest. Sigur că gestul în sine de a purta o uniformă la școală, nu are nimic opulent în el, dacă ne-am afla într-un stadiu avansat cu educația și am avea măcar trei-patru instituții de învățământ în clasamentul anual al universităților din întreaga lume.
Problema este că, abia prindem locul 1000 în acest clasament. Natural ar fi, ca după ce această inițiativă va deveni lege, să urmeze ședințe cu părinții la nivel national, în care să se decidă dacă nuanța de bleumarin e suficient de patriotică. Singurele două țări din Uniunea Europeană care impun uniforma prin lege sunt Cipru și Malta, și niciuna nu e model de performanță educațională și nici de eradicare a bullying-ului.
Dar ce să faci, dacă în general România este condusă doar de inși care nu citesc studii și nu gândesc, ei doar taie, impun și obligă. Cu siguranță, sunt mulți cei care apreciază aerul de oameni ocupați al celor care inițiază astfel de lucruri pentru învățământul din România, dar în continuare credem că în altă parte trebuie umblat.
Școala modernă ar trebui să învețe elevul cum să gândească singur și să argumenteze. Într-o Românie ideală, copiii ar învăța management financiar, bugete și investiții, iar exemplele ar putea continua. În școala românească, inteligența emoțională înseamnă să înveți din timp cum să citești toanele profesorului de matematică, ca să știi dacă ai șanse să fii ascultat sau nu în ziua respectivă.
Mentalitățile în paragină ne demonstrează de fiecare dată, că elevii copiază orbește un eseu de 4 pagini scris acum 40 de ani, învățând că opinia proprie aduce nota 4, iar originalitatea e o greșeală de programă. Clădirile școlare ar trebui să fie spații verzi, sustenabile și tehnologizate, adevărate hub-uri de creație.
Din păcate, performanța arhitecturală a multor școli din România, este obținerea mult-visatului aviz ISU de securitate la incendiu. Altfel spus, s-a cam ajuns în stadiul în care nepăsarea și lipsa unor reforme adevărate, dar și trăitul într-o promiscuitate care-și ține coada pe sus și se dă civilizație, își trăiește gloria. E cam ca atunci când îți duci mașina la service si o iei reparată, mai puțin pentru chestia pentru care ai dus-o.
Școala românească va reuși în viață, atunci când profesorul va deveni un mentor relaxat, un facilitator de învățare care își dedică tot timpul dezvoltării emoționale a copilului. Nu când părinții suplinesc PIB-ul de la Educație, prin meditațiile pe care le suportă din bugetul propriu.
Ar trebui ca pe spatele diplomelor de Bacalaureat să nu mai apară stema Ministerului Educației și Cercetării, ci siglele personalizate ale părinților, ca pe tricourile de fotbaliști. Așadar, pentru o cât mai autentică senzație de reformă în educație, nu uniforma elevilor ar trebui să fie cap de afiș, ci emanciparea.
Și ca să existe o continuitate, așteptăm ca după uniforme, să urmeze și intonarea imnului înainte de începerea cursurilor. De exemplu, imnul Franței începe cu „La drum, copii ai națiunii”, diferența fiind că în timp ce ei pornesc la drum, noi trebuie ca mai întâi să ne deșteptăm. Cam asta-i diferența!
