Exact când credeam că România este pregătită cu bagaje de cală pentru o călătorie în lumea civilizată, de unde vrea să se întoarcă cu planuri de modernizare și cu instrumente eficiente pentru o mai bună dezvoltare, a apărut un led roșu în bordul democrației.
Ultima oră
Reactoarele de la Cernavodă ar putea fi repornite pe 1 noiembrie, după luni de oprire
PNL decide cum va vota învestirea Guvernului Luca Niculescu. Liberalii anunță că vor intra în Opoziție
„Astăzi la Constanța”, calendar istoric 17 octombrie – Gheorghe S. Popescu, primarul care a condus orașul în anii Marii Crize Economice
Noapte de alertă în nordul județului Tulcea. MApN: Spațiul aerian al României nu a fost încălcat
Înalta Curte de Casație și Justiție a câştigat definitiv procesul pe care l-a deschis împotriva Guvernului şi Ministerului Finanţelor privind plata unor drepturi salariale restante către magistraţi, rezultate în urma unor majorări stabilite retroactiv prin hotărâri judecătoreşti.
Miza acestui proces este de aproximativ 1 miliard de euro. Guvernul şi Ministerul de Finanţe trebuie să pună în executare decizia în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței, cu penalităţi de 1% pentru fiecare zi de întârziere, dar şi amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere. Practic, Justiția s-a aflat în situația de a-și face singură dreptate în disputa cu statul român. Concret, Curtea Supremă cerea ca cele peste 5 miliarde de lei, reprezentând restanțe salariale pe care și le-a stabilit, de asemenea, singură, să fie achitate magistraților integral, deodată. Este o situație ce trebuie explicată pornind de la geneză, pentru că aproape totul seamănă cu romanele postmoderniste despre lumi paralele.
Apariția acestei „scheme juridico-financiare” unice, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a obligat definitiv Guvernul să vireze sistemului judiciar aproximativ 1 miliard de euro, nu s-a întâmplat peste noapte. Ea este rezultatul unui efect de bulgăre de zăpadă legislativ, administrativ și judecătoresc întins pe parcursul mai multor ani.
Totul a început cu inconsecvențele din legile succesive de salarizare din sectorul bugetar și cu modul în care a fost calculată “Valoarea de Referință Sectorială” – coeficientul de bază prin care se înmulțesc salariile. Guvernul a stabilit de-a lungul timpului valori diferite ale VRS pentru diverse categorii de bugetari sau chiar în interiorul sistemului judiciar, prin ordonanțe de urgență menite să „înghețe” cheltuielile. Magistrații au sesizat însă că aceste discrepanțe încalcă principiul egalității. Drept urmare, mii de judecători și procurori au deschis mii de procese individuale în instanțe, cerând calcularea salariilor la valoarea maximă a VRS și plata retroactivă a diferențelor.
Pe măsură ce instanțele de fond au început să dea dreptate primilor magistrați care au dat statul în judecată, șefii instituțiilor din justiție, au fost obligați să emită acte administrative de aliniere pentru tot personalul, pentru a evita discriminările interne. Practic, recunoașterea unei restanțe pentru câțiva, a devenit automat un drept recunoscut pentru zeci de mii de angajați din sistem.
Este probabil singurul caz din lume unde sintagma „Să ne facem dreptate singuri” a fost aplicată legal, cu ștampilă și cu un bonus de 1 miliard de euro. Statul român a fost prins într-o capcană legislativă creată de propria sa incompetență în redactarea legilor de salarizare.
Justiția a folosit cu precizie chirurgicală armele textului legal, creând o buclă perfectă: a dat în judecată statul, a administrat procesul, a respins apărările Guvernului și a semnat decizia finală de plată, totul sub umbrela constituțională a independenței puterilor în stat. Este foarte greu de înțeles, de ce se întâmplă astfel de lucruri într-o țară măcinată de nedreptăți și în care Justiția nu are performanțe de niciun fel. Numai dacă ne gândim la dosarul Revoluției, care a rămas așa în aer de 35 de ani, sau la toți fugarii celebri stabiliți care pe unde a apucat, parcă îți vine să le mai dai magistraților încă un spor de câteva mii de lei pe lună, pentru că senzația generală este că ei se ocupă mai degrabă cu încălzirea globală, nu cu dreptatea în țara asta.
Dar, bine că pensia specială din justiție, garantează independența, că altfel ne aflăm într-un muzeu al erorilor. Nu pensiile speciale în sine sunt o tragedie, ci modul lor de calcul și de acordare fără contribuție efectivă, rezultat din calcule hoțești. În timp ce marii infractori scapă pe bandă rulantă prin prescripția faptelor, singurul dosar care nu se prescrie niciodată în România, este cel în care justiția are de încasat bani.
Se cam vede de pe muntele Olimp, că în cazul în care prejudiciul este de ordinul milioanelor de euro, dosarul intră la programul de “îmbătrânire rapidă”. De exemplu, dosarul “10 August” s-a prescris pentru că opt ani au fost “prea puțini” pentru a găsi vinovații. Dacă protestatarii lăsau în urmă o amendă neplătită, executarea silită îi găsea și în 2050.
Prin urmare, suntem în stadiul în care guvernul trebuie să vireze rapid sistemului judiciar aproximativ 1 miliard de euro, dar fără ca cineva să se întrebe măcar în gând, dacă nu cumva toată povestea asta despre ÎCCJ, CAB, CSM și Parchet, s-a transformat într-un instrument de regres național. Suntem în punctul în care parcă nu mai înțelegem nimic din democrație, dar, aruncăm permanent în spațiul public tot felul de grozăvii legislative ce ar trebui încadrate la penibil, uz de penibil și penibil în formă continuată.
România se află printre țările din Uniunea Europeană cu cei mai mulți judecători, dar justiția costă foarte mult, judecă foarte lent și funcționează pe principiul fosilizării dosarelor. Tot ce contează de fapt, este să bați cu ciocănelul în masă, să-ți dai dreptate și să trimiți nota de plată la Ministerul Finanțelor. Probabil că pe lista lungă de fobii, mai trebuie să fie adăugată încă una: frica de poprire pe Palatul Victoria. Este absolut firesc ca magistrații să fie foarte bine plătiți, reflectând astfel responsabilitatea uriașă pe care o poartă, dar cu o condiție: să bage frica în toți.
Până atunci însă, vom privi în continuare înmărmuriți la acești domni îmbrăcați în robe și costume, cum se scaldă într-un minimalism dramatic și boem, comic și paradoxal, acompaniat de inițiatori care se știu între ei din tinerețe.
